Timpul trece ca ejacularea

Inca un an de scoala a trecut…nu am facut nimic special, cam aceleasi lucruri de fiecare data. Nu are rost sa le enumar, deja le stiti, daca nu, cititi blogul de la inceput. Ciocio a ramas corijent(repetent e un adjectiv dur) al doilea an consecutiv, ca Romania la mondiale, corupt de tentaculele sistemului, neavand nici o vina, chiulul si dormitul la ore facand parte din progamul educational conceput de Maria Sa.
Eu m-am tarat prin liceu, ca un vierme impotent, au curs mucii din mine ca din nasul unui neamt stalingradist, multi si au inghetat. Heil comrade, fratie pe votca si mustati teapane, urcam scarile ca la metrou, mirosea a Fornetti da nu aveam bani sa imi cumpar(ca i-am dat pe alcool).
Dupa ce am alergat astazi ca un maratonist grec gras si cu plamanii negri ca femeia lui Obama, sa imi scot alocatia, e in luna a 24-a, o greseala a naturii, cred ca am eu curul prea gras ca sa rezolv treburile birocratice. Deci… am fost acolo, acolo, acolo, si m-am intalnit cu Ciocio. Mai intai a venit la mine, eu plin de draci tranteam toate alea pe…acolo evident(de la un timp sunt plin de draci…cred ca e de la caldura)….bla, bla, bla, si ne-am dus in I.O.R inarmati cu o sticla de bere la 2 litri, Stejar:’De esenta tare’. Dupa ce-am baut, un gand m-a strafulgerat, unul al dracului de adevarat si dureros….
Nu am facut nimic cu viata mea pana acum, Ciocio imi vorbea de un poet alcoolic, mort la 33 de ani, ma gandeam la mine. O sa ajung si eu asa?. Am frecat menta prin cluburi, imbogatit fabricat de tutun, enervat parintii. Stateam rezemati de un copac si compuneam poezii pe hartii gaurite de tigara, pixurile nu mergeau, inspiratia o cautam in ochii unui copil inocent si a unei frunze dezhidratate.
Inainte sa ajung la scoala, m-am dus in curtea bisericii, dupa multi ani, nu am intrat deoarece nu aveam vestimentatia adecvata(de parca asta conteaza), ma uitam la turla bisericii albe cu o curiozitate razgaiata, il cautam pe …Dumnezeu, poate imi aparea transformat in porumbel pe varful unei cruci.
Nu l-am gasit. Mai are rost sa il caut?. Un miliard de subiecte iti invadeaza existenta, intrebari fara raspuns, nu degusti vinul, il bei doar ca sa te imbeti, te trezesti mahmur si gatul tau e frumos decorat de o franghie.
Eu si Ciocio nu mai avem inspiratie, s-a dus pe apa sambetei, motivele sunt personale si binecunoscute.
Subsemnatul nu mai are chef de nimic de la un timp, caldura asta mon cher, ar dormi 25 de ore pe zi, ar fuma 5 pachete de tigari si ar bea …pachetele de tigari ori numarul de ore dormite litri de votca pe zi.

Il astept pe Mosu’, poate vine cu un suflet curat, un ficat pur si doi plamani sanatosi.

‘Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuială.’

Confesiuni nostalgice III

Am crescut, sunt mare acum, dar sufletul inca mi-a ramas de copil. Inca ma gandesc ca in ultimii 17 ani nu am lasat nimic in urma, dar trebuia sa las? Inca sunt copilul ce supravietuieste pe seama parintilor, inca sunt copilul ce viseaza cu ochii larg deschisi la o viata ca in filmele de proasta calitate americane, unde viata e cum toti ne`am imaginat`o, lipsita de griji si nevoi. Inca trebuie sa fumez mult verde ca sa pot vedea viata roz, inca descopar tainele scrisului, ce pana acum cateva zile credeam ca le cunosc. Ma aflu inca intr`o perioada de siesta a imaginatiei si a inspiratiei ce credeam ca provinde dintr`un izvor nesecat ce izvoreste din creierul meu.

Sunt 1% din ce am vrut si ce am putut vreodata sa fiu! Voi reusi oare vreodata sa ajung a 100%? A reusit cineva asta in zilele noastre? NU CRED! E greu sa reusesti ceva intr`o tara in care multi dintre noi cred ca Idiotul de Dostoievski e o jignire adusa marelui scriitor, nu un mare roman al acestuia. Pacat! Ce tara frumoasa avem, pacat ca e locuita. Asta imi aduce aminte de un banc adevarat:

Dumnezeu, in timp ce crea lumea, ofera Romaniei mare, munti, campii, podisuri, etc. Sfantul Petru mirat il intreaba:

- Doamne dar nu le dai cam multe?
- Eee… stai sa vezi ce popor le dau!

Ce poate fi mai adevarat ca asta?

18 ani

Ieri am implinit 18 ani, marele majorat, trecerea de la o etapa a alta a vietii. Ma uit in urma si vad un copil care se juca in fata blocului cu prietenii, tragea cu cornete in oameni, arunca iarna cu zapada in masini. Prima trotineta, nu mai stiu cand mi-a luat-o mama, dar stiu ca in doua saptamani am stricat-o. Ca toate jucariile pe care le-am primit. Eu am un dar: stric toate cadourile pe care le primesc, inclusiv acum, si nu numai cadouri, ci si relatiii cu oameni, dispozitii, momente. Mi-am batut joc de tot ce am primit pana acum si inca imi bat, poate din cauza faptului ca am fost rasfatat si am primit totul la nas. Recunosc ca sunt egoist si ma folosesc de oameni doar pentru satisfacerea nevoilor mele. Ca mint, manipulez, am douzeci de personalitati pentru fiecare ocazie. Pana acum nu am realizat nimic, nu am adus nici o contributie minora pentru societate, nici macar pentru parinti. Note mici la scoala, absente cu carul, noptii in care vin tarziu si beat,sunt dezordonat, fumez, injur, scuip si alte defecte pe care mi-ar lua o vesnicie sa le enumar. Desi nu mai sunt copil, mama inca imi face tort de capsuni, o surpriza placuta avand in vedere comportamentul meu. Au mai trecut 18 ani din viata, pierduti pe strazi, concerte, parcuri, acasa, scoala, munte. Multe experiente m-au format, intr-un mod pozitiv, dar de cele mai multe ori negativ. Au trecut vremurile, in care ma bucuram cu o veselie naiva de Craciun, Paste sau aniversarile rudelor, acum iau totul cu o plictiseala morbida, inec totul in alcool si ma culc.

Cand ma uit in viitor, vad o mare ceata.  Analizez ce sunt si ce voi ajunge, ce pot,ce stiu, pana la urma raman la vorba filozofului: stiu ca nu stiu nimic. Nu stiu ce e un copac, un munte, dragostea, aerul, ploaia. Ma uit ca prostul la rasarit, il descriu in cuvinte marete, da nu stiu nimic despre el, cu ce se mananca, si pe ala am incetat sa il simt. De ce gandesc?. De ce scriu aceste randuri?. De ce exist?. De ce e cald afara?. De ce?. Prea multe intrebari, caut raspunsul in carti si enciclopedii, doar concretul lor imi este explicat, esenta nu. 

Cand o sa citesc aceste randuri la 81 de ani, probabil ca o sa rad in hohote, asa cum rad altii de ele ajunsi la o varsta inaintata. Am un timp nelimitat in fata: pot sa ajung scriitor, astronaut, medic, presedintele Romaniei. Pot sa fac tot ce imi pofteste inima. Vointa imi lipseste. Pot multe,zic multe dar fac putine.  Ehe, ce ti-e si cu tineretea asta, iubiri neimplinite, acnee, frustrari, bucurii, vise, rasete. Varsta la care esti revoltat, ai vrea sa schimbi lumea, sa rastorni imperii, sa devii stapanul universului, sa faci tot dar cu un minim de efort. Ajungi la 40 de ani si realizezi ca nu ai facut nimic, ai stat cu ochii in stele, putrezind in propia visare.

Add New Post

N-am prea stiut ce nume sa ii dau postului asta, asa ca m-am inspirat din ce scrie mai sus. Futui ceapa masii in cur, iar mi-am lasat mintile sa zboare spre alte meleaguri. Merg pe strada dar calc nisipul, beau cafea si ma gandesc la o sticla de Cola sau Pepsi. Fumez si ma gandesc cum sa ma las, ca banii se cam imputinesc cu trecerea timpului. Doi ani de frecat menta prin liceu….emotii la sfarsit de an cu corigentele. Ehe, daca ma nasteam bogat acum nu mai scriam pe blog, imi luam un iaht si vanam balene ca Ahab. Luni fac venerabila varsta de 18 ani, cica trebuie sa ma maturizez, o las pe la 81 ani(daca mai apuc). Ciocio a implinit si el 17 ani, e baiat mare acum, nici nu stim cu trece cacaciosul asta de timp. Azi te joci cu trenulete si robotei, maine stai in mana cu o tigara si cu capul mahmur.

The Return Of Ciocio!

M-am reintors pe blog dupa o binemeritata pauza de odihna, pauza menita a-mi curata mintea cea tulbure cu nicotina, cofeina si alcool, si a-mi face loc pentru cultura si inspiratie. Dupa o saptamana de chin, o saptamana de doliu, pentru toata familia Goia (familia mea) revin cu forte proaspete dar totusi cu, inca, un ghimpe in suflet.
Moartea bunicii mele a provocat haos in randul “clanului Goia”, dar totodata a creat si noi prietenii, prietenii intre frati ce pareau de mult a fi apuse. Poate asta si-a dorit bunica, poate acum va fi fericita, acolo unde se afla. Cert este ca am fost martorul unui miracol, un miracol care credeam, acum cativa ani, luni, saptamani, a fi imposibil de realizat. De multi ani nu mi-am mai vazut unchii impreuna la masa, discutand calm, fara certuri. Un adevarat miracol!
Voi continua a scrie pe blog cat se poate de des, posturi interesante, posturi satirice, posturi cum numai pe www.stonedagain.wordpress.com mai gasiti.

Good Morning Sunshine

Ma trezesc dimineata, ma intorc pe o parte si cu ochii intredeschisi ma uit la camera mea. Prea multe detalii imi imbulzesc luciditatea, recunosc tot, hainele atarnate peste tot, clovnul agatat de lustra, draperiile albastre trase, foile imprastiate pe parchet, Misterioasa flacara a reginei Loana de Umberto Eco sta inchisa pe perna, am citit-o aseara, nici nu mai stiu la ce ora m-am culcat, m-am trezit in toiul noptii si nu mai stiam unde sunt, imi miscam degetele si clipeam des, speriat de linistea noptii si de propia mea existenta. Am ramas siderat de picaturile de apa scurse pe chiuveta, parca se scurgeau la mine in creier. Am adormit. Dimineata, mama ma trezeste, cainele se suie in pat, noroc ca e pufos ca altfel il gonesc, imi afund degetele in blana lui deasa si alba si ii resping capul malefic gata sa imi aplice o limba pe fata. Cu mama nu port o discutie ampla, ii cer doar o tigara, mi-o lasa pe birou fugitiv, sa nu vada tata. Pleaca, inchide usa. Raman eu si cainele in casa. Ma scol din pat si imi caut deznadajduit papucii rosi de caine, in picioarele goale ma duc sa imi prepar cafeaua, in timp ce acest sa fiarba apa, trag draperia de la bucatarie si admir orasul murdar, primele tramvaie zgaltaie sinele, trezind calatorii din amorteala, pe cer nici un nor, se anunta o zi frumoasa, pe care nu am chef sa o intampin cu un zambet pe fata. Nu aici, nu in preajma constructiilor de beton si ciment ci in fata marii friguroase. Apa s-a fiert, inca simt in nari  parfumul mamei, il inspir cu ochii inchisi, in timp ce arunc doua cubulete de zahar in cana. Am trei alternative: ori ma duc sa imi beau cafeaua in dormitor sa ascult muzica, in sufragerie sa ma uit la Mircea Badea(singura emisiune pe care o urmaresc) ori ma duc pe balcon. E 6.58 asa ca m-am apucat sa scriu acest post, il termin in doua minute si ma duc sa ma uit la Badea. Mai bine il recitesc.                                  

                                        Dimineata e inceputul nimicului

Confesiuni nostalgice II

Imi aduc aminte cu nostalgie de perioada 12-15 ani, pe care i`am petrecut jucand baschet si fiind copilul relativ cuminte. Jucam baschet la clubul sportiv Dinamo, il aveam ca antrenor pe unu David, era chelios, inalt de 2 metrii si putin, avea mereu penisul sculat, si flirta adesea, fara succes, cu mama unui coleg si bun tovaras. Daviducu’ ne arunca o singura minge, si aia aproape sparta, la vreo 30 de copii insetati de baschet. Nu suportam sa fac sport, antrenamentele nu`mi placeau, dar in schimb adoram cand se terminau.
Dupa ce ne schimbam, ne spalam, ne shpreiam (a te da cu parfum) sa mirosim frumos nu a hoit, plecam, dupa ce ne incasam portia de prosoape la cur de la baietii mai mari, in parcul de vis-a-vis. Acolo am primit porecla CIOCIO. Nu va spun cum am primit`o! Acolo am pus prima tigare in gura, acolo am simtit prima data cum fumul circula prin mine pana la plamani si apoi inapoi.
Tin minte ca aveam bani pe atunci, imi cumparam un pachet de tigari pe zi. Il fumam pe ascuns, sa nu ma vada mama, sa nu ma miroasa, tineam tigarea palmata (ca poate ma urmarea tata, si nu vroiam sa ma vada), fumam doar jumatate din pachet, pe restul il aruncam. Imi era frica sa il pastrez peste noapte ascuns, daca cautau ai mei printre lucruri?
Acum totul s`a schimbat, m`am lasat de baschet dar nu de tot, inca ma intalnesc cu fostii coechipieri, cel putin cu cativa, inca il injur pe David cand il vad. Acum numai am banii pe care ii aveam atunci, numai arunc jumatate de pachet la gunoi. Ce risipa de tigari faceam pe atunci! Mereu cand nu am tigari, si asta se intampla foarte des, ma gandesc la zilele alea si ma injur in gand, apoi imi iau inima in dinti si ma indrept spre prima persoana, ce are ghinionul de a fuma in fata mea, pentru a cere minunata tigare. Nu primesc mereu, dar vorba lui David “Hai Ciociolinooo, mai baga o fisa!”

O paralela trecut-prezent [TEO]

Guest post by Teo

După un rapper (ciocio) si un punkist (nenoroshanu) vine şi rândul unei rockeriţe să spună cum a fost a ei copilărie şi cum totul s-a schimbat total neaşteptat.
La fel ca cei doi care au scris înaintea mea, am fost copilaşul model de la care toată lumea avea aşteptări şi nimeni nu se gândea că fetiţa care atunci era olimpică la 3 materii acum va fi cea care aleargă înnebunită după regenon sau tussin cu prietenii, cea care când iese afară se gândeşte la cei 14 ani pe care i-a irosit până s-a trezit, până a descoperit ce înseamnă să faci ce îţi doreşti şi să nu ai regrete. Uneori mă întreb cum ar fi dacă aş avea regrete… regrete că o supăr pe mama, regrete că mă autodistrug, regrete că am pierce in limbă şi nu sunt ca alţii, regrete că sunt fata cu părul roşu, regrete că îmi trăiesc viaţa aşa cum îmi doresc eu. La fel ca ceilalţi doi mai sus amintiţi am 17 ani şi niciun regret. NU îmi doresc să mă îndrept spre turmă, NU îmi doresc sa devin o oaie, NU îmi doresc sa pierd tot ceea ce am realizat, NU îmi doresc să mi se spună ce să fac, NU îmi doresc să îmi controleze nimeni viaţa.
Mama îmi tot spune de ceva vreme încoace că are grijă de viitorul meu. Viitorul mi-l creez (ni-l creem) singura (singuri). Dacă laşi pe cineva să îţi controleze viaţa vei ajunge exact unde nu îţi doreşti. Vei intra într-un cotidian obositor care va suge şi ultima picătură de viaţă din tine şi te va folosi ca pe o păpuşă.

Vă las cu cea mai nouă melodie rap pe care am ascultat-o eu : « Guesswho feat Spike – Tu »

Unde am plecat si unde am ajuns

 

Copilaria mea poate fi oglindita in nostalgiile lui Ciocio. Copil premiant, devreme acasa, orar fix. fotbal cu prietenii. Am varsat multe lacrimi, am avut parte de umilinte dar si de victorii. Lumea mea se limita la jocuri pe calculator, filme de groaza si iesit afara.Acum lucrurile s-au schimbat, si nici macar nu am observat. Multi prieteni mi-au luminat viata, altii mi-au intunecato. Nici nu concepeam la vremea respectiva ca o sa ajung un betiv, fumator si un lenes. Ca o sa imi pierd noptile si o sa ajung pe la 2-3 acasa, vomitand pe covor iar peste cateva zile sa o iau de la capat. Trezitul dimineata cu soarele batandu-ti in fata in timp ce aburii cafelei iti incalzesc mana, tigara din care cade scrumul fara sa iti dai seama. Stau rezemat pe calorifer si admir orasul cenusiu, aceleasi lucruri mi se releva in fata ca un tablou pictat de un artist melancolic si pesimist. Ma gandesc cum ar fi sa cad de la etajul 7. Oare ce urmeaza ? . O intrebare fara raspuns. Si e prea devreme sa mi-se raspunda. Ce imi rezerva viitorul, imi ridic un semn de intrebare in timp ce admir norii oglinditi in cana de cafea. Racoarea diminetii imi invaluie pielea si tremur. 17 ani de viata pierduti. Acum viciile imi dicteaza viata, concertele, noptile  albe, pogo, tovarasii cunoscuti si necunoscuti. Aceste lucruri reprezinta motivul pentru care mi-e frica sa cad. Restul zilei trece pe langa mine ca o fantoma de care vreau sa scap cat mai repede cu putinta.Inca mai am vise in naivitatea mea, visez sa ajung scriitor, sa stau pe o plaja iar in jurul meu sa se profileze un decor inspirat din romanele lui Camus. Dar visele se termina odata si odata. Te trezesti cu inima calda, ai mai vrea sa tii pleoapele inchise, chiar daca stii ca visul s-a terminat si urmeaza realitatea rece. Ai vrea sa auzi si un cantec de dragoste pe fundal, sa il asculti si sa ai la cine sa te gandesti.  Undele produse de lovirea linguritei de ceainic sa iti rasune in cap ca o balada pastorala. Toti avem iluzii, vise, sperante dar pana la urma se pierd in negura timpului si ne lasam tarati de ghearele destinului.
Nu mai am rabdarea necesara sa imi pese de morala, sfaturi, bune intentii. Replici de genul:”Viata e un lucru serios”,”Trebuie sa fii serios si cum faci acum faci si in viata”. Da ce dracu, asta nu e viata?. Mi-se spune de 7 ani ca urmeaza viata adevarata, cu responsabilitati, familie, copiii. etc. Defapt urmeaza viata de robot. Inca o oaie adaugata la marea turma.

Confesiuni nostalgice

“Imi aduc aminte cum am crescut!” 17 ani pierduti. Si pentru ce? Am lasat ceva in spate in acesti ani? 10 ani pierduti in bratele parintilor, fiind copilul model, copilul mereu cuminte ce reusea sa fie ciupit de obraz de oricine, 10 ani de copilarit la bunicii multumiti, pe atunci, de mine, 10 ani de copilarie ca-n basm! Inca 5 ani de prietenii nereusite cu diverse colege de scoala. 5 ani de chin, 5 ani intre copilarie si adolescenta, 5 ani de abordat diverse stiluri, diverse mentalitati, 5 ani de diverse influente negativ sau pozitive. Reuseam cu usurinta sa fiu copilul usor influentabil. Tineam cu Steaua, plangeam cand pierdea unica echipa ce o iubeam. Plangeam, inca, pe atunci cand imi refuza o fata prietenia, cand ma certam cu cate un prieten (aveam putini prieteni, dar ii tin minte pe toti si acum…dar ne-am indepartat). Plangeam cand luam o nota mai mica de 6-7, acum ma multumesc cu un amarat de 5, pe care il iau si asa destul de greu.
Ultimii doi ani din viata m-au schimbat radical. Din baiatul cuminte, ambitios, pasionat de literatura si matematica am ajuns un adolescent cu o repetentie la activ, urmeaza a doua. Ce repede trece timpul…
Parca ieri ma jucam pe strada, eram fericit mereu, suparat doar cand ma loveam la fotbal cu vecinii si prietenii cei mai buni, pe atunci. Acum sunt fericit doar cand ies la bere cu prietenii, de care nu sunt foarte sigur, sau cand fumez un cui. S-au schimbat prea multe! Si multe s-au schimbat in rau! … de asta sfarsesc ca un poet alcoolic …