Efectele crizei economice

MAMA CAT DE MARE E FACTURA LA CURENT!!!!

Proba III

Sperante false si tradari previzibile

In clipa in care intru, intoarce capul. Are ochii mari si e livida la fata.
– Vai, Jacob …ii tremura vocea. Mai are un pic si-i dau lacrimile.
– Ce-i? Ce s-a intamplat? zic, strabatand salonul.
Isi duce o mana la gura si se intoarce la fereastra.
August se chinuie s-o aduca pe Rosie spre primul vagon. E un calvar si toata lumea s-a oprit sa se uite.
August o loveste din spate, iar Rosie face cativa pasi in fata. Cand August o ajunge din urma, o loveste iar, de data asta indeajuns de tare ca sa o faca sa-si ridice trompa, sa raga si sa plece suparata in alta directie. August slobozeste o serie nesfarsita de injuraturi si fuge dupa ea, leganandu-si batul si impungandu-i umarul cu tepusa. Rosie scanceste si de data asta nu se clinteste nici un centimetru. Chiar si de la departare, o vedem cum tremura.
Marlena isi inabusa un suspin. Ii intind mana, instinctiv. Cand i-o prind pe a ei, ma strange atat de tare de degete, ca-mi vine sa urlu.
Dupa alte cateva lovituri, Rosie zareste vagonul legat in fata trenului. Isi ridica trompa si scoate un muget lung, dupa care o ia la sanatoasa, facand pamantul sa se cutremure. August dispare intr-un nor de praf, iar spectatorii panicati se feresc cum pot din calea ei. Rosie se urca in tren vizibil usurata.
Praful se risipeste si August reapare, strigand si fluturand din maini. Diamond Joe si Otis se urca fara graba in vagon, ca si cum fac asta de cand sunt, si se pregatesc sa inchida usa.

Condamnati in aglomeratia trenului, nestiind ce sa facem mai departe, ne ghidam dupa indicatiile dulci ale Marlenei. Dupa jumate de minut in suspendare am gasit compartimentul. Cu respiratia grabita si o cascada de transpiratie invadandu-mi fruntea si tamplele o astept pe Rosie sa se mute langa mine. Ochii mi-se invart dezordonat in jurul cabinei de vagon, August se uita pe geam ca la cinematograf, de mult asteapta sa ruleze filmul peisajelor elvetiene. Pana atunci isi indreapta atentia catre ochii albastri ai Marlenei, se joaca cu musama mobila de sub fereastra vagonului, vizibil intimidat de sexualitatea iubitei mele, nu ma simt gelos dar o urma de vanitate se strecoara in privirile Marlenei. Am inceput sa o urasc. Plictisit de absenta lui Rosie, decid sa imi limpezesc mintea pe fereastra. In stanga o indicatie ce ma avertizeaza sa nu fumez. Pusa degeaba pana la urma. Sub ea o inimioara strabatuta de o sageata stramba, in interiorul ei sunt inscriptionate cuvintele „Ana si Marian=Love”. Asemenea dovezi de dragoste ma scarbesc, sorb tacticos din tigara si imi dau la o parte parul din ochi, vantul mi-l pune la loc orbindu-mi privelistea.
In timp ce fumez, in spatele meu zgomotele incep sa se rareasca, Rosie, Diamond Joe si Otis nu mai apar, probabil ca au uitat sa urce in tren. Zgomotul sinelor nu perturba somnul calatorilor, doar cativa asezati in pozitii inconfortabile se sperie de rigiditatea scaunelor maronii.
Lipsa lui Rosie inabusa entuziasmul pentru calatorie, inaltimile ametitoare nu imi provoaca migrene, frumusetea argintie a muntilor ma lasa rece, exact ca zapada de pe varful lor. Probabil ca acum Marlena il saruta pe August. Banuielile mele se adeveresc in reflectia imbratisarii lor pe cotorul lucios si negru al geamului. Ramas singur prin pustiul stancilor inexpresive, ma obisnuiesc cu frumusetea Elvetiei, nu bag in seama tradarea Marlenei si  izgonesc din asteptare absenta cruda a lui Rosie.

Proba II

Ploaia si Beatrice

La inceput n-am vrut sa ies din camera mea, nici sa mananc, nici sa vorbesc cu altcineva in afara de Beatrice, ba chiar si cu ea foarte putin dupa ce mi-am cercetat bagajele. Imi impachetase rochiile cele mai urate – nu matase, nu brocart, nu catifea. Nu aveam giuvaeruri de pus in par sau la gat, nu aveam paruri, ci doar naframe de rand, nu aveam nimic cu care sa-mi desenez buzele si imi pusese doar un pieptene de lemn. Cand am acuzat-o ca stiuse unde mergeam si nu-mi spusese, a negat. N-o cred.

Am mintit-o de multe ori si surasul ei complice imi ingheta inima cu un milion de sageti otravitoare, plictiseala diminetii imi estompa apararea, vroiam sa o iau in brate ca altadata,  nici macar nu ma mai privea, se uita la mine ca si cum as fi fost un copil zdrenturos. In timp ce imi indesa hainele in geamantan, privirea ei plecata nu intersecta cu tristetea din ochii mei. Cate spuneam in mirosul de flori proaspete, le cumparasem pentru ea. Au ofilit. 
Acum stau pe o banca in fata ploii, autobuzele trec mecanic prin fata statiei, numar clipele pe varful unei balti. Am plecat  stiind ca o sa plec, am iubit-o stiind ca ma uraste. Privesc picaturile de ploaie scurse din cer ca pe un cearsaf transparent gata sa inconjoare noptile de dragoste. Imi aduce aminte de orele tarzii de vara cand faceam dragoste si ne impleteam trupurile calde si extenuate in raceala cearsafurilor udate in cada murdara. Langa mine se aseaza o batranica cu gandurile duse in departare, pasari calatoare zburlite de lacrimile cerului refuza sa iasa din caldura cuibului.
Beatrice, Beatrice, Beatrice….numele ei a rasunat in sensul existentei mele de-a lungul anilor, a reprezentat o bucatica de viata in dezordinea mea interioara, in zbuciumul meu sufletesc, in timp ce ma zbateam in idei confuze, ea a venit cu o cununa de lumina in jurul parului blond ca razele soarelui, inca o invidiez pentru naivitatea ei, cu trecerea timpului orele trec mana in mana cu dragostea gata de inaltat spre o stea ravnita pentru dorinta ei.
Nu pot sa ma dezlipesc de linistea apartamentului, aerul aristocratic ce invaluia trezirile lipicioase si somnul in pernele de catifea, cafeaua bauta la orice ora, scrumierele permanet pline de tigari patate de rujurile noastre. Astept un strigat plin de durere si iertare. Tacere.

Proba I

Calatorind prin universul intortocheat al blogurilor m-am izbit de un concurs, organizat de domnisoara Cristina V. Amarat in tainele scrisului, am decis sa imi incerc norocul, punandu-mi in joc o mica particica din energia intelectuala. Nu ma intereseaza premiul I, desi as dori sa il capat, pana la urma nu ma pot compara cu veleitaile artistice ce rasar din mintile atotcuprinzatoare de literatura, minti ce zac in craniile competitorilor. Ma voi multumi cu critici din partea culturii matusalemice posedate de domnisoara V si ca un vierme intr’ale scrisului si beletristicii ce sunt, voi juca un rol minor in derularea acestui concurs. Ideea este inovatoare, originalitatea fiind totusi intesata de alte organizatii. Pana la urma castigatorul se va decide in functie de inclinatiile literare ale domnisoarei Cristina V, repet o critica din partea ei ar insemna un dus rece si o diminuare a entuziasmului meu in privinta manevrarii literelor. Dar si un premiu ar insemna o confirmare a stradaniilor mele pe taramul nesfarsit al literaturii.

Dintodeauna universul cartilor mi-a acaparat o mare parte din imaginatie, ele fiind responsabile pentru dezvoltarea mentalitatii si personalitatii mele. De mic am preferat sa observ si sa despic in patru comportamentul uman, m-a atras intodeauna psihologia, suferintele noastre si bucuriile naive capabile de a umple golurile destinului. Nu exista cuvinte pentru a descrie reactia cititorului in fata unei carti, impresiile vin in mod diferit, percepute intr-un mod si mai diferit. Un roman care mi-a schimbat unghiul de perceptie este „Strainul” de Albert Camus. Omul plictisit de revolta pus in fata absurdului, este executat pentru indiferenta si pesimismul cu care a intampinat moartea mamei. Traind momentul a ales sa isi piarda ambitia, iroseste vorbele inutile in sarea marii sub sarutarea unei femei pe care nu o iubeste. Un pachet de tigari si o ciocolata ii sunt singurii prieteni in fata serii calme din Algeria, rezemat de veranda apartamentului, cu scaunul imitand pozitia tabacarului, gusta din bucuriile unei vieti daruite de zeii nemilosi ai sortii. „Bate la poarta destinului” cu patru focuri de arma. Merseault resemnat in fata mortii, isi doreste la executie sa nu fie exilat in singuratate, strigatele de ura sa ii confirme existenta absurda. Probabil ca toti trecem prin aceste momente, unii autori ii inteleg doar eu. Numai eu. Noptile pline de cofeina si nicotina, in care rasfoiam cu infrigurare paginile alcoolice dostoievskiene, plangeam pentru moartea lui Ivan Karamazov si ii aprobam acel ‘Totul e permis’. Ca toti cautatorii de nimicuri in caruta cu fan, un Sisif condamnat la intrebari fara raspuns, voi cauta sensul existentei in paginile patate de lacrimile singuratatii. Acesta este reversul medaliei in privinta cartilor, prea multe semne de intrebare, goluri umplute de imaginatie, te zvarcolesti in luciditate si ratiune, uiti sa gusti secunda pe langa care ai trecut. Incepe perioada revoltei, vesnicia plictiselii si moartea. Am citit carti pline de mister, altele plictisitoare, carti ce imi lasa pete pe suflet ani intregi. Dar singurul lucru care a contat mai mult decat cartile a fost viata, pentru ca viata e romanul cel mai bine scris. Experiente pe care nu am cerneala sa le insir pe hartie, ganduri si emotii ce mi-au inzestrat capacitatea de a compune slove sub claviatura unei tastaturi.